Humbarile[1] lu’ Marca – nu (a) lu’ Moşu’ Marcá (Agostin), (a) lu’ „MARC AROИ – 1922 AROn MARC”
[1] Hambar, (în varianta dialectală aferentă culturii noastre „humbari”) – [conform DEX (versiunea „
dexonline.ro”): (Reg.) Ladă mare de lemn, în care se păstrează făina, mălaiul sau cerealele. – Din magh. hambár, bg. hambar ].
(02 februarie 2015)
-------------------------------------------------------------------------------------------------
Deţin două astfel de „humbare”: unu’ mic & unu’ mare. Le ştiu de când lumea... mea; asta, mai recentă. Practic m-am conştientizat cu ele în casă, anexe, dependinţe şi pe unde le-or mai fi mutat ai mei de-a lungul anilor. După ultima renovare totală a casei, pentru că demult au fost scoase din uz şi dezafectate, au vrut să le dezmembreze, distrugă, arunce... La insistenţele mele le-au păstrat totuşi, aşa cum se vede în pozele prezentului album, într-o mini-remiză, şopru de (la-nde)mână, care la momentul fotografierii lor adăpostea şi „pruñile pusă la fert pintr-o ţăr’ gi vinars...”.
Deşi nu foarte vechi, au o vechime considerabilă totuşi, pt. nişte obiecte din inventarul tipic al familiei noastre tradiţionale – genul care îşi devorează propriul trecut istoric (de altfel neînsemnat chiar şi în raport cu istoria măruntă), îl digeră, defecă şi lasă rest Hazardului tot ce acesta poate degrada...
Obiceiul nu e unul specific doar familiei mele, el fiind unanim împărtăşit de con-culturalii noştri, parcă din marea lor teamă de a nu părăsi tagma celor ce par născuţi mereu şi din nou cotidian, în fiecare dimineaţă tabulae rase, phoenicși (de)cerebrali şi amnezici culturali, moluşti pt. care propria identitate pare că-i o plagă ce-i doare fără cauză şi, uneori, fără ca măcar să le existe orişicât explicit...
Inscripţiile scrijelite amatoriceşte pe cele două humbare le precizează proprietarul, ori barem „comanditarul”, ca fiind Aroñică Marcu, şi le datează 1922.
Astfel, dacă numele de familie (al „Casei”) e trecut corect, M A R C, în dublu, pentru simetrie, grafia prenumelui a suferit defecţiuni.
„N”-ul final apare o dată, iniţial, la o primă încercare de expresie grafică, ca un „I” chirilic („И”), sintagma obţinută („MARC AROИ”) constituindu-se astfel într-un logotip destul de straniu pentru desemnarea unui aparţinător de comunitate transilvăneană greco-catolică.
În varianta a 2-a, „N”-ul final al prenumelui Aron devine „n” minuscul (dar redat mare!), cursiv, cumva gen: „AROɳ”, reprezentat grafic într-un mod care aproape că mă duce cu gândul la „ћ”, palatizatul „tčhe” sud-slavic, folosit într-o formă aparte şi în dialectul meu, ori, eventual, dacă hermeneutizez, la glifa cere-l simbolizează pe Saturn („ћ” = obţinută, în fapt, din inversarea ideogramei lui Jupiter – „♃”)... ... , devenindu-ne astfel un AROћ saturnian, strămoşesc, ce ne defineşte şi ne aduce cu picioarele pe materia realitatăţii, punându-ne pe calea de a (ne) afla cine suntem, de a ne (re)cunoaşte limitele, de a ne asuma angajamentele şi a fi (mai) responsabili cu noi înşine şi, eventual, unii cu alţi... ... ...
(desigur, aş exagera... „n”-ul cursiv, minuscul, redat însă majuscul, e doar un „ɳ” cu codiţe încârligate... nimic mai mult... nici urmă de cruce a materiei... pt. că doar semilunile spiritului şi/ sau sufletului ar mai putea fi speculate în forma codiţelor cursive, de început şi de sfîrşit ale respectivului font...)...
Aron şi Mărica, cu care acesta a fost căsătorit, au fost părinţii lui Tinu (Augustin) – „Marca”, minunatul meu bunic adoptiv... şi bătrân al nostru, al tuturor, stăpânul smerit al casei în care mi-am consumat copilăria şi, oarecum, şi ea pe mine.
Dacă aceste humbare (sau hun-bare) mai există, e pentru că nu m-am îndurat să le arunc, măcar pentru memoria oamenilor de dinaintea mea acolo, cărora atât eu (încă – tot pt. că nu mă-ndur să-mi actualizez adresa oficială & legală; demers practic, oricum şi oarecum imposibil, fără sens şi destul de inutuil pt. un suflet nomad...), cât şi ai mei, le datorăm adresa din buletin, fără de care probabil, şi mai mult, am fi adus cu o strânsură de entităţi comunitare fără coeziune şi destinaţie.
Pentru mine acea adresă la care nu mai locuiesc demult, de la ’Liberarea mea ca major (şi chiar de mai ’nainte... dacă e să socotesc că de la 11şpe ani am mai bifat-o în principal pt. somnul de noapte), e mai mult o bornă de Km 0 şi, din păcate, un spaţiu cu cca. tot atâta valoare actuală, după desele şi, de cele mai multe ori, indezirabilele transformări ale locului, localităţii şi comunităţii, (dar şi ale mele, rău-instrăinatului, pt. că numa’ pe loc n-am stat în ultimele decenii)... toate rămânându-mi, astfel, un fel de stâlp de care încă-mi mai îngădui să mă cred legat câineşte...
Cât priveşte humbarile, cele 2 chivoturi gospodăreşti ce spijineau bucatele domestice ale Fam. Marcu şi ale moştenitorilor legali, iniţial, aveam în plan cu ele doar să le conserv, cu toate că vocaţia mea e una clar şi curat creatoare, însă cum pe conservăraie n-are cine le face, iar de creat nu-i pt. cine crea... necesar şi demersul ăsta, zic... bun şi de bun simţ, barem pt. că le datorăm Mărculeştilor, cum spuneam, calitatea de adresant sau destinatar cu obiect al titulaturii... iar, inscripţiile de pe ele, pe lângă cele de pe crucea din cimitir, sunt cam ultimele semne (mai la-ndemână & bună-vedere) pe lumea asta, care le mai amintesc existenţa sau, mai corect, le punctează (in)existenţa... însă nu doar de asta le păstrez şi conserv. După gusturile mele necultivate, de necizelat lăuntric ce sunt astfel fără voia mea, aceste obiecte de mobilier utilitar/ practic sunt şi destul de decorative.
Humbare ca acestea am mai văzut prin vara lu’ 2013, la muzeuaşul încropit în Turnul Cojocarilor al Cetăţii Sighişoara. Deşi păreau vechi şi, poate, mai bine sau, oricum, mai profesional conservate/ restaurate decât sunt ale mele, sighişorenele nu erau atât de decorate şi/ sau decorative şi, în plus, erau anepigrafe, detaliu ce le cufunda într-un anonimat al smereniei, e drept, dar le şi depersonaliza. Poate că nu erau nici atât de vechi ca cele ale lu’ Marca... şi, oricum, nu atât de valoroase – cel puţin d.p.d.v. simbolic şi, pt. mine, şi afectiv...
Mai ales, după „experienţa” de la Sighi., mi-am dorit să le restaurez cât mai bine. În acest sens, în vara anului trecut (2014), în trecere fiind prin Craiova, pe la Muzeul Olteniei [Secţia de Etnografie (Casa Băniei)], văzând exponate din lemn, frumos restaurate, am cerut detalii. Cei de acolo mi-au spus că nu cunosc restauratori profesionişti care să ofere servicii specifice, muzeul în cauză având proprii specialişti la care apelează la nevoie. Tot ei m-au întrebat ce am de gând cu cele 2 humbare şi mi-au sugerat, în caz că vreau să le expun pe undeva, să cer sfatul unităţii expozante. Acuma, nu ştiu dacă ale mele au valoare expoziţională, însă m-ar bucura să fie aşa, pt. că asta ar ajuta la o valorizare mai justă a bătrânelor obiecte şi, suplimentar, custodia unei asemenea instituţii mi-ar rezolva problema depozitării.
Mai vedem... ne mai documentăm... mai aflăm...
De adăugat, în completare, despre aceste humbare ar mai fi dimensiunile şi, eventual, câteva detalii legate de fabricaţie, fabricant şi tradiţia locală aferentă... desigur, în măsura în care am reuşit să mă informez asupra acestor chestiuni...
Ca dimensiuni, cum nu am văzut prea multe humbare prin sat sau, oricum, nu îmi mai amintesc cum arătau cele pe care le-oi mai fi prins în copilărie, presupun că ale noastre se încadrează în normele locale, uzuale în vremea în care au fost făcute...
Astfel, „Humbaru’ Mare” are următoarele măsuri:
lăţime (l) = 85 cm, 0,85 m,
lungime (L) = 185 cm/ 1,85 m,
înălţime (h) = 135 cm/ 1,35 m;
în timp ce „humbariu-ăl mic” are dimensiunile:
lăţime (l) = 67 cm, 0,67 m,
lungime (L) = 147 cm/ 1,47 m,
înălţime (h) = 86,5 cm/ 0,87 m.
Asemenea obiecte gospodăreşti din lemn, de regulă, erau manufacturate local, în colonia de ţigani a satului, aflată la periferie, după „hudurău” – uliţa care înainte să dea în păşunea şi pădurea din proximitate, se dispersa în câteva ulicioare, mai mult cărări, ce drenau înspre localitate populaţia gospodăriilor ţigăneşti.
Ţiganii noştri, de un tip mai special, mulţi dintre ei mai albi decât ne-ţiganii multor alte sate, se îmbrăcau la fel ca noi, fără nicio urmă de port specific. Scoşi din context, şi ei şi noi, pentru un extern cred că ar fi fost destul de greu să ştie de care parte-s unii şi de care ceilalţi. Doar meseriile şi gospodăriile ne deosebeau ale lor fiind, primele, mai puţin calificate (dar nu musai!), iar ultimele mult mai sărăcăcioase şi mai dezordonate. Asta până la un punct, pt. că de la o anumită apropiere încoace, mai spre vremurile noastre, şi unele şi altele au devenit otova... vechile neamuri ţigăneşti ne-au cam părăsit... pt. o vreme au fost înlocuiţi aproape integral de alţi ţigani, unii mai asimilaţi, de nu-i mai ştiai ce-s; alţii mai conservatori, incluzând şi un fel de gabori blonzi, cu nas acvilin, trăsături frumoase, uscăţive şi musteţă mari, cumva ferenc-józsef-ine, purtători de pălării cu boruri într-un fel aproape Marlboro, genul care tinichigeresc în pantalon de stofă & sacou...
Au venit cu fetele lor faine, cinăşe, cu părul lung, blond, purtat împletit în cică, intercalat cu primburi textile de culoarea înflorată a fustelor plisate pe care le purtau. N-au rezistat. S-au instalat în zonă după Revoluţie şi duşi au fost în câţiva ani... Nu cred c-au făcut la noi cincinalu’.
Acum, din cei rămaşi din etnia asta, nici ei nu ne mai sunt ce-au fost... eternii ţigani fiind înlocuiţi de ternii (r)romi...
În plus, bună parte din fostul lor ghetou e cartier rezidenţial pentru alte vinituri, din astea, mai sinecurist-bugetare... mai mult ele au bani de vile cu etaj p-ac’lo... Acestea sunt de etno-cultură neprecizată şi origine neidentificată, genul de „om-nou”, care nu mai ştie nici el ce e mai mult: om, sau nou...
Am omis să precizez că fostul getou pomenit mai sus e, de fapt, colonia ţigănească a cătunului ortodox al satului – cătun cu nume şi identitate proprie cândva, deja atestat documentar la 1491.
Fosta parte greco-catolică a satului, partea „mea”, cea care azi e furnizoare de nomen & omen pt. întreg ansamblul reunit ca localitate (dar şi pt. comună), are o atestare ceva mai veche (la 1371 existând acolo oficiali/ „officiales” specifici aşezărilor cu statut orășenesc, pt. ca la 1479 localitatea să fie menţionată cu titlul de târg/ „oppidum”). Şi aceasta a avut la rândul ei un getou ţigănesc distinct, dispărut însă mult înainte ca eu să fiu născ., după ce ultimii rezidenţi „originali” şi originari de acolo au plecat spre alte zări de soare pline. Pe unii dintre aceia mi-i mai amintesc vag, din unele poveşti ale bunicilor mei.
„Cap de afiş” al trecutei epopei ţigăneşti de prin partea mea de sat rămâne fără dubii Dina, ţîganu’ din vremea şi poveştile bunicului meu Marca. Dina, o prezenţă vagă, cu musteaţă; personaj încropit din câteva tuşe de memorie dizolvate-n uitare... Din el doar numele a mai rămas până aproape înspre generaţia mea, bântuindu-ne uneori strada cu rezoanţa lui purtată de ecouri, ce ricoşează tot mai rar, din laviţele pe care lumea se mai aşează la poartă, pt. poveşti, în duminicile cu vreme faină. Era fumător inveterat. Toţi care-l mai ţin minte zic că pipa (enorm de) mult şi, cum ţigările nu mai reuşeau să-i ogoaie patima, le „mânca”, mestecând duhan.
Dina era fierar şi potcovar. Făcea securi şi le ascuţea. Făcea şi altele, inclusiv căldări şi tinichigerie, însă câte-o secure mai purta cu el şi pe drum, ziua-n amiaza mare, pe motiv de advertising.
Moşu-Marca-mi zicea că, de câte ori îi trecea Dina pe la poartă şi-i vedea în ocol, prin pălanc, securea înfiptă în butucul de crăpat lemne, îi recomanda să n-o mai lase la vedere, pt. ca nu cumva vreun trecător să se bage să i-o fure, şi să-i lase, la schimb, pe lemne, o grămadă de duhan.
Povestioara asta cu Dina o redau din memoria încercată de cele câteva decenii care mă despart de existenţa bunicului meu... cam aşa suna însă... poate chiar fix aşa...
Cam aşa reunea Dina săcurea şî duhanu’, obiectele celor 2 obsesii ale sale, prima profesională, cealaltă legată de viciu, într-o frază care spune multe despre mentalitatea unei lumi ce nu se mai atinge demult cu a noastră. În concepţia lui de ţigan de demult, până şi ciordeala era un demers ratat ca infracţiune, un soi de act ratat, însă unul efectiv, nu verbal, în care subtilizarea unui ceva se făcea mai mult ca un troc de care păgubitul nu avea musai nevoie...
De furat, nici Dina nici ai lui nu ştiu să fi furat vreodată. Probabil niciodată n-au avut nevoie.
Cam toţi ţiganii din partea asta de sat, nu prea numeroşi, erau a’ lu’ Dina, un fel de clan, nu în sens infracţional ci la propriu – de familie extinsă. Spre deosebire de români, aceşti consăteni locuiau în nişte cocioabe fără curţi, fără garduri, limite, graniţe şi oprelişti. Poate datorită acestui caracter futil, limitat la strictul util, le-au şi dispărut „gospodăriile” fără urmă după plecarea locatarilor lor.
Dintre ai lu’ Dina, mai era un ţîgan forte negru, slab şi cu nas ascuţit, un fel de Jean Constantin negru ca noaptea. Îl chema Lăscuţ şi era ceva rudă prin alianţă cu Dina. Acesta avea un copil cu picioare strâmbe, poreclit din cauza asta „Cârnu”.
În colonia „de pe vale” mai trăia Micodin (varianta în pronunţie locală a numelui Nicodim). După taică-miu, Micodin era copilul lui Dina şi a lu’ Mărgheti – pistruiata, cu care era căsătorit.
Maică-mea, în schimb, crede că Mărgheti (nume probabil derivat din Margareta) era soţia lui Micodin... În fine, complicate filiaţiile la ţiganii din acea vreme... cam ca acu’ la noi... prin telenovele şi, mai nou, prin reality show-urile cu români (sau ce-or mai fi)... Cert e că Mărgheti avea 2 copii, cam din generaţia părinţilor mei. Se numeau Omu, respectiv Gogoşă. Gogoaşă era blond-roşcat-pistruiat-spre albino, evident foarte „alb la faţă”, cromatică moştenită de la maică-sa, la rândul ei mai blondă sau roşcată, cu pistrui. Cei doi (şi familia) erau „mai domni”, perfect integraţi. Cum spuneam, au părăsit demult satul, ca de altfel tot neamul lor...
De aşezat la noi nu ştiu când apăruseră. Probabil prin documentele acelei localităţi alfabetizate mai dinainte, sub înfluenţa Bisericii Unite cu Roma, instruită şi ordonată sub Graniţele Militare, musai se păstrează referinţe şi despre ţigani. Păcat că nici noi, nici ei, nu prea mai citim...
Din vechiul ghetou, abia părinţii mei dacă au mai prins câte ceva în copilărie. După Război, infiltrat subversiv cu români-ardeleni, cred, şi alţi câţiva moldoveni şi olteni veniţi cu socialismul şi care n-aveau pe unde se aşeza, după extincţia ţiganilor a devenit extensie a satului meu. Azi mai ştim doar că acel cartier încheia strada de la capătul satului sau, depinde de perspective, începea la capătul străzii mele, pe o singură parte-nspre deal, după moara de apă ţinută până la colectivizare de ramura greco-catolică a ascendenţei mele. Moara, plasată acolo din raţiuni pragmatice, ce ţin de necesitatea alimentării cu apă curgătoare, era printre ultimele gospodării ale unei familii româneşti locale. Demult, în vremea Ridicării-topo Iosefine (1769–73), moara apare mult mai departe de sat decât în varianta actuală. Posibil însă să fie vb. despre o a doua moară, ştiut fiind (dintr-o monografie) că în familia străbunicilor funcţionau două dintre cele trei mori ale localităţii.
Acum, peste şanţul aducţiei care alimenta moara, demult secat, cândva liber de orice construcţie şi peleg chiar şi de vegetaţie mare, s-au construit noi case, printre care, şi aici, funcţionari de primărie şi alte viñituri şi-au găsit locul de ghiveci. Până la urmă ţigănia cred că va tinde să-şi reintre în drepturi, pt. că de curând se zvoneşte că suntem consăteni cu o manelistă „prinţesă a Ardealului”. Acu’, nu ştiu dacă e „din rude mari, ne-româneşti”, ţinând deci de vreo altă etnie. Nu mai contează oricum. În timp, în ritmul ăsta maneloid, vom deveni noi o altă etnie... desigur, o făcătură de altă factură decât a ţiganilor meseriaşi care se aşezaseră demult, cu treabă multă, la fiecare capăt de stradă care te scotea din sat, vădit pt. a te scoate cu priceperea lor din vreo hibă domestică.
Aparte de ţiganii ăştia, pe care nimeni ca mine nu i-a mai prins altfel decât în poveşti, erau ceilalţi, dintre copii cărora, cu cei leat cu mine am fost coleg în grădiniţă şi şcoala primară.
Nu ştiu de când satul de care era lipită colonia lor a fost anulat ca identitate şi comasat cu al meu. Cert e că acum aşa e. În acel sat modest, cu besăricuţă mică, „gi grăgele”, s-au născut părinţii mei. Ambii.
Tot acolo ne era fabricat şi inventarul gospodăresc din lemn. Satul meu, cu mica lui colonie „mono-industrială”, nu avea ţigani care să lucreze lemnul.
Corect ar fi ca, după trecerea în revistă a ţiganilor „noştri” dispăruţi, să alocăm barem tot atâtea caractere (fonturi) şi pt. ţiganii „lor”...
Deci, o ţără acoladă la excurs, dacă tot ne apucarăm, dară, să digresionăm... musai câteva cuvinte (în cascadă) şi despre meşteşugarii de altă-dată... că doră ei ne făcură humbarile şi ne dederă material pt. textul ăsta.
Fabricanţii humbarelor mele erau din ghetoul ortodox. Poate impropriu-l numesc aşa, pt. că nu ştiu ce religie aveau în adâncul sufletului şi cât de practicanţi erau acei oameni. Destul de posibil, după obiceiul locului, să fi frecventat biserica pe lângă care locuiau. {Ca o paranteză, din ce ştiu, chiar şi românii-şi schimbau confesiunea odată cu rezidenţa. Lucrul e cu atât mai curios cu cât ceremonialul de căsătorie prevedea ca ceremonia religioasă să fie oficiată în satul (&, implicit, Biserica) miresei. Acum, imaginaţi-vă un mire ortodox, care ia o nevastă „greco”, în „ziua Z” se căsătoreşte cu ea pe rit „greco”, după care se mută în zona „orto” pt. ca toată viaţa lor să nu fie altceva d.p.d.v. confesional. Este, cred, şi cazul bunicilor mei paterni şi unul din motivele pt. care taică-miu, maică-mea şi (chiar şi) eu, cu toate că locuim (inclusiv eu în perioada imprimării identităţii confesionale; maică-mea prin adopţie, taică-meu prin căsătorie, eu prin născare) în partea fostă „altfel”, am ieşit (din încurcătura asta duhovnicească) ortodocşi – celălalt motiv (de fapt cel mai important) fiind şi încetarea, sub comunism, a cultului greco-catolic, la care nimeni nu a mai dorit să revină. Desigur, partea stranie a cutumelor matrimoniale de la noi ar trebui investigată şi, pe cât posibil, documentată, ceea ce voi face poate... până atunci luaţi-o cu rezervă & scuzaţi atâta divagare pt. doar 2 humbare!..}
În fine... deşi mai fiecare stradă mai serioasă a satelor noastre se termina cu o zonă ţigănească sau barem cu un fierar, potcovar, meseriaş bun la toate, numit covaci, cartierul lor din „partea ortodoxă” era cel mai mare din împrejurimi.
În principiu, această zonă era populată de 3 mari clanuri familiale, segregate funcţional, pe meşteşuguri.
Cei mai evidenţi şi mai plini de culoare, culturală nu etno-rasială, erau ţiganii lu’ Lae-chioru’. Coincidenţă de nume şi beteşug, Lae era chior de un ochi. Taică-miu şi-l mai aminteşte bine: veşnic neras, cu o barbă săptămânală „cam ca cea purtată de mine”, doar că a lu’ Lae era înspicată cu alb.
Lae şi ai lui (Loghin, Pătruţ, Cărălina – pronunţat aşa din Calorlina, Gălenii – der. probabil din Galenia, etc.) erau cărămidari. Acuma, nu ştiu dacă ţineau de Neamul Cărămidarilor, însă asta le era ocupaţia.
Lae era şi cel care ţinea nedeia anuală a ţiganilor. Aceasta avea loc la o săptămână-două după nedeia românilor, care se organiza de Sf. Pătru. Spre deosebire de nedeia noastră, la cea ţigănească cântau băndişti aduşi de la Căstău, într-o orchestră ce nu avea suflători ca cele de la petrecerile româneşti, ci doar lăutaşi şi burdună (contrabas).
Nedeia asta era un eveniment local atât de pitoresc, de aduna la ea şi români, ba chiar şi pe unii din cei mai făloşi, care veneau să joace alături de ţiganii mari petrecăreţi. Deşi săraci, cu ocazia asta ţiganii lu’ Lae făceau mare risipă mare şi se omeneau tare între ei, ba îi mai omeneau şi pe românii care îndrăzneau însă, din cauza tabuurilor alimentare şi culturale, dintre ai noştri prea puţini mâncau „la ţîgañi”. Ba nici prin casele sărăcăcioase nu se-nghesuiau să intre, din teama de a nu prinde „miros de ţîgan” (= damf de duhan + şmeag de fum din sobă necurăţată la timp; nu altfel!).
Altă trupă, alţi ţigani, erau cei ai lui Poldiţ. Pe Poldi(ţ) ăsta (diminutiv de la Leopold), mi-l amintesc bine şi eu. A trăit până ce am ajuns în şcoala primară şi, poate, şi după ce-am fost exilat la oraş, după studii... Parcă-l mai văd şi acum: un personaj scund şi slab, înveşmântat veşnic într-o homocromie pe brun-prăfuit-cu-patină-’nspre-gri, ca uliţa pe care trecea, cu haine uzate, pălărie la fel şi un căruţ din lemn după el. Şi mai mult mi-a rămas în minte minuţiozitatea cu care acel cărucior replica un car pentru vite. Avea tot: leuci, loitre sau lese, roţi de lemn cu spiţe din acelaşi material, amvelopate cu cercuri metalice. Îi lipseau doar jugul şi boii liliputani, pt. că ruda căruţului se termina „în T”, cu o fiulare ergonomică, ca un hamfău pt. mâna care-l tracta. Adevărată operă de artă. Bijuterie chiar!
Poldiţ era potcovar la bază. Normal, şi neamul lui trebuia să fie de fierari. În afară de el, ceilalţi, Laurean, Sivirean, Sebastian, etc., nu cred că stăpâneau meşteşugul sau, oricum, nu-l mai practicau... Poldiţ însă era bun la asta. Putea face sape, scoabe, cuie chiar, din orice. În peregrinările lui pe coclauri aduna fier vechi şi, nu ştiu dacă-l şi topea sau doar îl forja şi bătea şi modela, însă din asta-şi fabrica produsele. Cu toţi-l ştiau meşter la călit unelte. Stăpânea foarte bine arta asta. Dacă i se duceau securi şi alte scule, chiar şi cisîgurile din material prost, indiferent de calitatea lor, le călea şi le îmbunătăţea, de-şi făcuse renume.
Dintre ai lui, ca o paranteză de culoare picantă, mi-l mai amintesc şi pe Vigil. Nu le ştiu numele de familie. Unii erau Căldărar, alţii, ca cei 2 fraţi ţigani cu care am fost coleg de clasă primară, se numeau Cinca. Neamuri între ei erau toţi.
Ei bine, pe Vergil (Cinca), tatăl celor 2 foşti colegi ai mei, mi-l amintesc ca pe un Danny Trejo, cu-ntreg torsul tatuat într-o tematică cu tentă erotică, cu multe sirene topless, de ziceai că-i un panou publicitar, necenzurat, pt. Starbucks, şi era tot ca Danny Trejo de urât. Pt. ca tabloul să fie complet, era mereu accesorizat cu o bicicletă vetustă, când pe ea când pe lângă, ce avea, în loc de ghidon, o roată mare de volan de autobuz din vremea aia...
Paradoxul face ca el să fi fost frate cu (A)nuţa, Nuţa Căldărar, o fată faină cu gropiţe în obraz şi boboloacă (rotundă) la faţă, care semăna bine cu taică-su, Poldiţ, şi mai puţin cu Măierana, soţia lui şi mama lor...
De lucrările în lemn, în colonia asta, se ocupau însă băieşii lu’ Buha. Taică-miu forţează etimologia neamului lor, presupunând-o de la troacele de îmbăiat, pe care aceştia le ciopleau dintr-un singur lemn, ca pe-o pirogă monoxilă. Altfel, la noi, prin bae/ baie se mai înţelege şi mină, cum sunt destule prin împrejurimi. Ai lu’ Buha (Ion, Pătru, Vasîle... Rozalea) nu lucrau şi nici nu lucraseră însă „pe baie”. De (auto)considerat, ei nu se simţeau şi defineau „chiar ţigani”, ci (simplu) „băeşî” sau, eventual, „ţigani băieşi”.
În realitate băieşii ăştia nu-s altceva decât ramura ţigănească numită de olteni şi munteni „rudari”, de moldoveni „lingurari”, iar de noi „băieşi”. [ungurii-i numesc „beás”, slovacii „bojáš”, iar slavii sudici „bojaši”]. Şi, potrivit
en.wikipedia.org, sunt totuna cu rudarii/ ludarii, ligurarii şi zlătarii. Cum ultimii, după nume, sunt argintari, probabil şi mineri, denumirea de „băieşi” începe să capete sens...
Limba e cea mai interesantă particularitate a băieşilor din afara ţării, pentru că neamul ăsta se întinde şi inserază România, sudul Ungariei, nord-vestul Croaţiei, vestul Voivodinei, asta ca să nu mai vb. de cei risipiţi prin tot Balcanul, ori despre cei trecuţi în America şi Australia...
Astfel, limba lor maternă e „băiaşa” – o română veche, aproape neschimbată de secole, probabil varianta arhaică a dialectului vorbit la noi în Banat şi sudul Crişanei. Din păcate în România, sau cel puţin în satul meu, aceşti ţigani şi-au pierdut dialectul originar, vorbind româna upgradată şi updatată mereu şi mereu de conjuncturile istorice...
La noi, băieşî’ lu’ Buha lucrau doar lemn, pe care-l ciopleau cu tesla şi, eventual, împletituri din nuiele: coşuri (coşărci, tolceie/ tolteie), mături (măturoie), etc..
În special Buha (Ion Buha), personal, făcea articole gospodăreşti & mobilier din ăsta, practic, la tot satul... toate satele noastre chiar.
În portofoliu lui intrau troacele, de la troacă mare la troc mic (troc – un fel de vailing ovoidal, ca o albie mai mică; apoi troacă – o albie propriu-zisă, mai mare decât trocul, căreia cred că prin alte locuri i se spune covată şi/ sau copaie, ca cea a lui nea Nae). Troacele şi trocurile erau confecţionate din lemn de salcă (Salix) şi, mai rar, din tei. Primele erau atât de mari încât, în preajma Crăciunului, încăpeau în ele porci mari de 150-200 de kg şi, uneori, şi peste, unii bătrâni de la unu-doi ani în sus... Trocul, pe care, al nostru, încă-l mai păstrăm, era mult mai mic, suficient însă cât să frămânţi în el o plăcintă ori aluat pt. o laşcă (= paste, tăiţei). Pt. frământatul aluatului de pită, mai mult şi mai voluminos, era folosită troaca.
Uneori, în troacă erau îmbăiaţi şi copiii. Tot pt. copii, băieşii mai făceau şi leagăne...
De asemenea mai făceau linguri de lemn, mai mari, pt. amestecat & potrivit zămurile-n oală pă foc, dar şi din cele foarte mari, de amestecat în căldare. Linguri mici din lemn la noi nu ştiu să se fi folosit ca tacâm la masă... poate doar în vechime, înainte de apariţia celor din metal.
Azi, linguri din astea mai fac doar moţii care coboară din Apuseni prin târguri şi pieţe.
Îmi mai amintesc din copilărie, de prin gospodărie, şi de „nişce” ustensile pt. cuptor (drâglu, lopată, ojog) pe care mai mult ca sigur că tot Buha ni le făcuse. Drâglul era o sapă de lemn, evident cu lama neascuţită, pt. că nu avea rolul de a tăia brazda ci de a draga tăciunii, cărbunii, cenuşa şi spuza rezultate în urma incingerii cuptorului de pâine.
Lopata de lemn, sculptată într-o singură bucată de foastăn, fără îmbinări, oarecum asemănătoare mai ales ca funcţiune, dar şi ca aspect, cu cele folosite azi pt. introducerea pizzei în cuptor, se folosea pt. punerea şi scoaterea pâinilor şi plăcintelor (de) la copt.
Ojogul, pe care adesea-l confundam ca terminologie cu plotogul şi ştearţul, cred că era home-made in situ, fiindcă nu era mare filosofie şi nici nu necesita calificare dedicată pt. a lega, cu drod, o cârpă de-un par. Ojogul era folosit pt. curăţarea vetrei de spuză, după încingerea cuptorului şi înainte de introducerea pitei la copt.
[Plotogul era un petic de piele, folosit şi ca piesă în alcătuirea unei praştii; în timp ce ştearţ era numit fitilul de lampă sau lămpaş. Confuzia mea era cauzată de o expresie locală, comparaţie peiorativă pt. cineva/ ceva foarte murdar: „(ieşci/ îi) ca şcearţu’/ plotogu’/ ojogu’”.]
Revenind însă la ale noastre din ale lu’ Buha, acesta făcea şi humbare. Ale noastre cred că sunt din lemn de fag, care a fost cioplit, fasonat, finisat cu destulă artă şi măiestrie, integral „handmade de mână”. Totul e din bardă şi topor, făţuit apoi cu tesla şi mezdreala. Imbinările între piese sunt făcute exclusiv cu cuie din lemn, în humbare neexistând iniţial nicio bucăţică de metal decât, eventual, adăugat de nepricepuţi la cârpelile mai recente. La cerere, Buha Ion le şi inscripţiona lapidar. Ale noastre aşa-s.
Vozuri, căzi, butoaie, şafuri, ciubere nu prea făcea, sau făcea mai rar. Nu erau specialitatea lui. Probabil nu se complica. Acestea necesitau şi cercuri metalice, ceea ce presupunea colaborarea cu ai lui Poldiţ... or ţiganii noştri nu prea se amestecau între ei....
Aparte de ţiganii ăştia, în aceeaşi colonie, mai erau cei a’ lu’ Burhent, despre care n-am pomenit mai sus. Aceştia nu se recunoşteau drept ţigani. Deşi, posibil, tot băieşi, se ţineau mai albi, şi chiar erau.
Categorie indecisă etno-identitar, Burhenţii erau un fel de români, foarte albi, ocupaţi îndeosebi ca slugi, contra-cost, la lucrul câmpului.
În fine, spre epuizarea (sub)temei, mai e de menţionat gruparea ţiganilor lui Ştefan-Viorel. În fapt o singură familie, la o casă, aşezată pe o altă stradă de ieşire din acel fost cătun ortodox, cea înspre Ţinutul Pădurenilor.
Tot ferari (fierar), însă neînrudiţi cu cei ai lui Poldiţ şi nici cu cei ai lui Dina, s-au pocăit (convertit la neo-protestantism), au plecat, s-au asimilat... din gospodăria şi atelierul de covăcie de demult, de la adresa lor, nerâmânând (în mintea mea) decât amintirea cadrului de la poartă, în care erau contenţionate marăle aduse la potcovit. Eu atât am prins, tare demult, dar cred că deja nu-l mai folosea nimeni. Satul fusese colectivizat... apoi, pe nesimţite a dispărut şi acel cadru, vestigiu tardiv al altor vremi cu oameni parcă mai gospodari...
Indiferent de categorie, clan, „breaslă”, meserie, ţiganii nostri „istorici” vorbeau exclusiv română. Nici nu cred că ştiau altă limbă. De îmbrăcat, după cum am mai spus, se purtau la fel ca noi. Făcând notă discordantă cu stereotipiile despre ţigani, ai noştrii obişnuiau să spună despre ţiganii satului că sunt „ţigani de mătase”, statornici şi sedentari, nu migrau decât pt. a se stabili definitiv în altă localitate, ceea ce e mai degrabă o mutare a domiciliului. După Război se angajau, urmând trendul general. Doar bătrânii lor mai urmau meseriile tradiţionale... până la dispariţie...
Din ce-mi mai amintesc, e posibil ca printre ei să fi fost şi unii maghiarofoni. Cred însă că erau veniţi de prin alte părţi, pripăşiţi prin căsătorie. Mai recent, de după Revoluţie, mi-o mai amintesc pe Moriko, vorbitoare de 3 limbi: română, maghiară şi romani. Ea venise însă de prin zona Bihorului.
Afară de ea, mai erau unii, din cei vechi: Luca Dondoş, pe care l-am prins prin anii ’80, cei ai lui Puşcaş, pe care iarăşi mi-l amintesc cu toate că, deşi abia anul trecut a murit, nu-l mai văzusem de tare mulţi ani; apoi Iluş(i), toţi cu nume, mai mult sau mai puţin, cu rezonanţă maghiară. Nu cred că erau maghiarofoni. Poate Iluşi. Probabil ajunseseră printre ţiganii noştri mai în trecut, în urma unor roiri, şi-au rămas, ca urmare a încuscririlor şi cumetririlor necesare... după nume, îmi par altă viţă, altă spiţă decât cele vechi, locale... în fine... poate e doar o falsă părere...
Ei bine, ş-acu ţin-te ’ncheiere! Un părinte care conferenţia adus de A.S.C.O.R., prin vremea în care mai frecventam, spunea că expunerile sunt ca zborurile cu avionul: presupun o decolare, zborul sau călătoria propriu-zisă şi aterizarea... care de multe ori, fiind prea dificilă, poate fi şi forţată... eu nu vreau ca a mea să pară aşa... şi nici să fie... deşi inspiraţie nu prea mi-a mai rămas nici câtă pt. o prăbuşire...
Deci, încercând să nu mă catapultez abandonând nava verbală, tema, subiectul... vă las cu bine!
Dacă tot m-am întins până-n primăvară cu tergiversatu’, mi-ar fi plăcut să gat textul ăsta cu 2 humbare şî mulţ’ ţîgañi, pă 8 april’ (2015) – de Ziua internaţională a romilor. N-a fost. L-am finalizat abia az’, de Ziua personală a humbarilor lu’ Marca – nu (a) lu’ Moşu’ Marcá (Agostin), (a) lu’ „MARC AROИ – 1922 AROn MARC”...
...la noi, la ortodocşi, azi s-a nimerit să fie şi Sâmbăta Mare. S-aveţ’ Lumină!
G-dot/ 11 aprilie 2015
