43 Portocalele cailor

În vremea tinereţii timpurii, eu le spuneam „portocale pentru cai”. Asta nu pentru că le-ar fi agreat caii, nici pentru că geambaşii le-ar fi folosit ca furaj, ci pentru că, de departe, semănau bine cu portocalele, dar nu erau.

Chiar de vă voi arăta imagini prelevate „in situ”, aşa cum intenţionez (dacă, bineînţeles, copacul care le făcea nu a fost tăiat şi pus pe foc în iarna asta de către cineva fără buget pentru încălzire), veţi zice probabil: „Aşa ceva nu există!” – la fel ca omul lui Marin Preda care, văzând o girafă la zoo, după studiu asiduu preţ de câteva ceasuri a stabilit oral aceeaşi rezoluţie.

Această specie, care nu cadrează cu un sat tradiţional transilvănean şi, totuşi, poate fi întâlnită în satul copilăriei mele, este „Maclura pomifera” sau portocalul Osage[1], mărul de gard viu, măru-calului, mingea-maimuţei (lopta-măimucii – cum probabil că i-am fi zis noi în sat dac-am fi cunoscut-o) sau, preluat din franceză, bois d’arc[2] (corupt, cred, în – „bodark” ori „bodock”), cum îi mai zic, în fără-număr feluri, americanii. Moroanca[3] asta ecvină, rodită de copacul porto-cabal, nu e o plantă citrică propriu-zisă, ci una înrudită cu mult mai autohtonul dud (fam. Moraceae).
Denumirea ştiinţifică a genului Maclura (din care este parte falsul portocal), trimite la geologul american William Maclure (1763-1840), în onoarea căruia a fost botezat.

Cât despre felurile în care îi spun eu, chiar dacă mi-am îngăduit să-i forţez puţin şi să-i fixez denumirea populară de „lopta-măimucii” – calchiind americanul „monkey ball”, sau să găsesc variante precum „moroanca măgărească” ori „portocala calului”, acestea sunt doar invenţii lingvistice proprii şi atât. Specia Maclura pomifera nu, nu a intrat în folclorul nostru. Vă asigur că nici tradiţia locală (încă) nu a asimilat-o, pentru a o înclude în versurile vreunui cântec gen:

Mă suii în dealu` satului, ta-ra-di-ram,
Numa` după măru` calului, ta-ra-di-ra`...
(şi tot aşa...)

De fapt, în realitate destul de puţin consăteni au remarcat unicul copac din această specie care se găseşte la noi. El se află pe un deal, la capătul grădinii/ curţii şcolii generale în care am absolvit clasele I-IV. Din păcate, nu cunosc povestea acestui exemplar. Bănuiesc însă că e una cât se poate de interesantă. O poveste veche, judecând după vechea clădire din piatră, cu plan destul de simplu, tripartit (camera 1 – clasele simultane I & III, camera 2 – clasele simultane II & IV, între care se insinuează ce-a de-a 3-a cameră, la rândul ei împărţită – înspre unica uşă de intrare - fiind holul care decomandează sălile de clasă, şi care e separat de „cancelaria”-depozit-de-materiale-didactice printr-un perete-cortină din cărămidă, cred, sau poate tot de piatră). Ansamblul avea, în vremea în care eram elev acolo, şi un mic grajd cu şură, dezafectate şi fără tradiţional-inclusa cămară, care de regulă flanchează şurile în planimetria tipic-locală. Pe atunci încălzirea şcolii încă se făcea cu lemne, motiv pentru care în grajd era depozitat, sub lacăt, vegetalul combustibil care ne ferea de îngheţ în trimestrele I şi II. Astăzi anexele acestea au fost demolate, pentru a face loc unor aparate de fitness şi altor accesorii de parc pentru copii. Nu îmi mai amintesc cu exactitate inventarul complet al vegetalelor vii pe care le-am apucat în curtea şi grădina şcolii. Ştiu că grădina era parţial împrejmuită cu un gard mai mult viu decât mort, alcătuit din două specii pe care acum nu le pot identifica cu exactitate. Bănuiesc că e vorba despre sânger (Cornus sanguinea) şi un alt sânger sau lemn-câinesc – parcă-i spunea (Euonymus europaeus). Cel din urmă mai avea o denumire ce mi-a rămas obscură din timpul copilăriei, poate şi pentru că făcea trimitere la „cojones de los sacerdotes/ párroco/ clérigo”... sau cumva. În incinta şcolii cred că existau mai mulţi pruni, ceva meri (poate doar unul), şi doi peri din soiul „cu miezul roşu”. De asemenea, faţada clădirii principale era umbrită de doi tei monumentali, cu o laviţă fixată între ei. Dintre aceştia, azi, în 2014, mai există doar un prun galben, pipernicit şi decrepit, ce dă semne că s-ar cam retrage dintre noi. Din el, în primăvara asta am altoit câteva smediţe, încercând să-l salvez. Din păcate nu au ajuns până la mine informaţii despre cine şi când i-a plantat, însă, teii şi perii erau atât de impunători încât sugerau o etate de mai multe ori seculară.
După alcătuirea edificatelor, cred că în trecut învăţătorii aveau acolo locuinţă (de serviciu) permanentă, pentru că totul părea gândit ca o gospodărie locală arhaică.
Foarte posibil, vreunul (sau mai multe) din trecutele cadre didactice a plantat toţi aceşti pomi şi, odată cu ei, şi curiozitatea vegetală adusă din Lumea Nouă, pe care am pomenit-o mai sus şi care, astăzi, nu mai face pe mai nimeni curios. Să nu uităm însă că în urmă cu vreo două secole, ştiinţele naturii erau un domeniu de studiu foarte popular pentru învăţaţii regiunii, ce găsea adepţi pasionaţi chiar printre membrii marilor familii locale. Astfel, la nu foarte mulţi kilometri distanţă, se găseşte astăzi Parcul dendrologic de la Simeria, ce adăposteşte cea mai veche şi mai valoroasă colecţie de plante lemnoase exotice şi autohtone din România. Potrivit Enciclopediei Britanice, acest parc este considerat a fi al 3-lea „cel mai frumos parc din Europa” şi tot al 3-lea ca număr de specii arboricole deţinute, în timp ce, la nivel mondial, este clasat pe locul unsprezece.
La origine, colecţia de specii vegetale forma parcul unui castel, ce a aparţinut pe rând familiilor nobiliare Gyulay, Kún, Fáy şi Ocskay, dintre membrii acestora remarcându-se detaşat Fáy Béla, pasionat botanist şi membru al Academiei Austro-Ungare, preocupat de aclimatizarea speciilor exotice, subiect ce se regăseşte şi în opera sa ştiinţifică.
Mult mai aproape de şcoala mea generală se găseşte un alt castel cu parc, e drept, ceva mai puţin titrat internaţional, însă oricum impresionant, şi nu mai puţin frumos, fondat tot de familia Gyulay (Ferencz). De la o astfel de grădină şi sub influenţa tendinţelor din epocă, este posibil ca vreun învăţător din vechime să-şi fi adus în ograda şcolii acest mic suvenir exotic, poate pentru studiu sau doar spre delectare.
Sper să mai existe acolo, şi sper să reziste încă multă vreme!

Acestea fiind spuse şi, odată identificată precis specia, nu voi mai intra în detalii pe care le găsiţi abundent şi pe Internet, precum cele despre rudele mari, prezidenţiale, ale „moroancei de Luisiana”, care de-a lungul vremurilor a captat bunăvoinţa lui Thomas Jefferson sau atenţia lui Franklin Delano Roosevelt.
Adaug doar că, dacă voi putea şi voi găsi un lăstar-doi pe lângă pseudo-moroncul nostru dădător de portocale porceşti, musai îi voi planta în toamnă, atât pentru mine, cât şi pentru L..
Aşa sa ne-ajute Bunul Dumnezeu şi Maica Domnului!

G-dot/ 8 aprilie 2014


1. Osage – trib de nativi americani (amerindieni) din SUA.

2. Bois d’arc/ bow-wood – însemnând lemn pentru arc, datorită folosirii tradiţionale ca material pentru fabricarea arcurilor de către amerindienii Osage, care i-au dat unul din nume, respectiv de Comanşi (altă populaţie amerindiană, evident, fără legătură cu neamul turcic al Cumanilor, care au trecut sau au rămas şi pe la noi, spre asimilare). Ca o paranteză, mulţi dintre pasionaţii şi specialiştii contemporani în arcuri susţin că lemnul de Maclura pomifera este superior, ca material de fabricare a acestora, chiar celui de tisa engleză/ europeană (Taxus baccata) – ceea ce, dacă m-ar pasiona armureria în general şi, mai ales, archeria, mi-ar cam da idei şi, poate şi, ceva bătăi de cap, având în vedere raritatea speciei la noi; noroc însă că încă nu mă atrag/ e domeniul/ domeniile :).

3. Spre deosebire de alte zone ale ţării unde fructul speciei „Citrus sinensis” e numit popular „portocală”, cuvânt preluat ca în mai multe alte limbi oriental-mediteraneene din lb. neogreacă (πορτοκάλι – portokáli), în dialectul nostru regional bătrânii îi spuneau „moroancă”, termen cu etimologie comună cu a vesticului „orange”, filiera lungă a introducerii acestuia în partea noastră de Europă fiind: limba italiană – „arancia” sau, mai precis, dintr-un dialect italian septentrional în care este folosit în varianta – „narancia” („naranza” – în dialectul veneţian), rezultat prin alterarea cuvântului arab – نارنج „nāranj”, preluat în această limbă din persană – نارنگ „nārang”, care la rândul său l-a introdus din sanscrită în care नारङ्ग „nāraṅga-s” înseamnă „portocal” (copac).
În timp, în Occidentul Europei, „n”-ul iniţial a fost suprimat, după unele păreri, sub influenţa franţuzescului „or” (= aur), sugerat de culoarea fructului acestei specii; termen care, prin îmbinarea cu forma articulată „(une) narange”, a generat numele telescopat „orange”. La noi, nu cunosc regula de transformare/ alterare a formei cu iniţială „n” (aşa cum, spre ex. l-au preluat şi vecinii unguri – „narancs”/ pl. „narancsok”) în cea cu iniţială „m” (mai apropiată de varianta vecinilor sârbi şi croaţi – „pomorandža”/ поморанџа). În fine, ca o ultimă precizare, în neogreacă s-au păstrat ambii termeni, nerantzia / νεραντζιά desemnând specia amară, introdusă în Europa în sec. XI, în timp ce πορτοκάλι (cu etimologie, se pare, ital. – „portogallo”) este numită portocala dulce, introdusă în Europa în sec. XV.



PS: căutând fără succes anii între care a trăit Béla Fáy, am găsit un mişto material promo cu referire la castelul omonim. Cred că e posibil să-l fi făcut ungurii deşi, ei musai ar fi extirpat din posterul motivaţional „the Tudor Crown” şi i-ar fi implantat în loc „Magyar Szent Korona”. Românii, la cum îi ştiu, mai mult ca sigur nu se bagă la de-astea, preferând să-şi anonimeze valorile sub eticheta de „Cele mai bine păstrate secrete ale lumii”... din ciclul „nu ne promovăm pentru că nu ne vindem”, eventual ne dăruim moca... etc. Ataşez oricum o imagine,.. în lipsă de poze cu „exemplarul nostru” de Maclura. (9 aprilie 2014)


PPS: Poze noi cu portocalu' lu' Osage ( – tribul; fără nicio legătură cu Assange – Julian Paul – redactorul-șef al site-ului WikiLeaks; deci: a nu se confunda!). Cu ocazia prilejului... cum altfel?... am trecut pe la portocalul de cal de la noi din sat și-am făcut poze în 2 rânduri:
1. pe semi-ploaie, cu cer noros și lumină slabă (datate: 09.09.2014)
2. respectiv, pe timp fain, cu soare bun și lumină convenabil ranforsată... (datate: 10.09.2014).
le atașez consecvent:.. (25 septembrie 2014)


PPPS: La ultima escapadă pe estacadă (în)spre locurile copilăriei, ca să mă exprim lud de ludic, am prelevat şi plantat doi din lăstarii bătrânului portocal de cal. Habar n-am (încă) cum se înmulţeşte specia asta. Fiind veche prin părţile noastre bănuiesc că şi-a elaborat o strategie. Cel mai probabil, din exemplarul iniţial/ original, au dat rădăcini superficiale, din care apoi au crescut lăstari, unii dintre aceştia ajungând la maturitate... Oricum, exemplarele în viaţă, fotografiate şi postate în acest album, nu par a avea vechimea pe care bănuiesc că o are aducerea şi aclimatizarea acestor pseudo-portocali lângă curtea şcolii generale. Prin seminţe, asta dacă pseudo-portocalele au, nu cred că se înmulţesc în condiţiile noastre pedo-climatice. Cel puţin eu nu am văzut lăstari autonomi, ci doar legaţi obilical sau, mai corect, radical (din „radix” = rădăcină în latină). Cum în vară am însemnat (în verde) câţiva lăstari, în toamnă i-am transplantat. În imagini se pot vedea rădăcinile portocalii care, proaspăt tăiate, lasă un suc lăptos, despre care nu ştiu dacă e sau nu toxic, aşa că recomand precauţie. (18 ianuarie 2015)