Pe lângă ginkgo masculi, femele, cu soţ ori solo, cum or fi fost, de 2x/ zi, 6/ 7 zile, timp de 4 ani am tot trecut... ca să parafrazez o celebră formulare a unei idei orişicât similare... Se întâmpla în vremea gimnaziului meu, ispăşit la acea „Old School of Red Bourgeois”, fostă şcoală de fete, actuală Regina Maria. Pe atunci îi zicea Dr. Petru Groza sau „#1”. În drum spre (...), treceam pe o alee care flanca, în ordine, clădirile Romartei, Primăriei Municipiului, Comisariatul, încă ceva (sau,.. mă înşel?), apoi un depozit al librăriilor în care găseam ce nu găseau alţii pe niciunde şi, în fine, o grădiniţă pe colţ, de nota patru (zic), cu acelaşi număr pe fronton şi program (posibil) special. Tot şirul ăsta arhitectonic era secondat şi scăldat în umbre şi, sezonal, mirosuri, de un pâlc liniar de ginkgo bilobe. În fiecare toamnă, ca şi cum calvarul navetei cu corvoada înghesuirii în autobuzul „3 L _ _ _ _ _” cu tot nu mi-era de ajuns, dădeam nas cu minunăţiile de roade ale acestui interesant (în „sens & spirit chinez”, desigur) arbore. Până acolo însă, odată coborât din autobuzul cu pricina, mă nevoiam solidar cu desantul ruralilor în indezirabilul urban devean. Scena avea loc în proximitatea Pati-Bar-ului, numit băşcălios şi „La c _ _ _’ popii”, datorită amplasării localului după altarul Catedralei Episcopale. Mai departe, îmi urmam drumul spre educaţie pe lângă „Cantina Partid(ului)” apoi, din spatele (cuhniilor) ei, o porneam întins (în)spre „Centru”. Încordat, depăşeam şi Miliţia Municipiu(ului) sub care, mai mereu spre ’89, ştiam că poate o fi ajuns, întors din drumul lui spre Austria de la cine ştie ce graniţă (mai) occidentală, vreun consătean de-al meu, gen Floru ori Maciu, căruia interacţiunea cu autorităţile îi dăduse cu (a)rest în beciurile sediului de pe (str. fostă) Karl Marx. De câte ori treceam pe acolo, gândurile la astfel de eroi-modele ale copilăriei mele comuniste, îmi sublimau paşii făcuţi pe terifianta stradă (cât o alee altfel), făcându-i să pară mai importanţi decât restul şirului parcurs în drum spre şcoală... În continuare, Karl Marx mă ghida prin gangul care străpunge imobilele vechi, foste, cred, ale lui Groza (Dr. Petru). De acolo, după două cotiri, o luam pas-repejor spre şcoală pe aleea cu bilobe (mult mai) sus-descrisă, călcând vrând-nevrând, că nu aveai cum altfel, pe nişte tiribombe[1] în nuanţe de auriu-brumat ce, deşi minuscule şi delicate, aveau un damf robust pe care fără nas nu l-ai fi bănuit doar după aspect. Cel mai apropiat miroseau, cum să vă spun?.. într-un fel în care mă făceau să cred că sunt fabricate din găinaţ vegan, de prospeţime extremă, cu care invariabil reuşeau să-mi întoarcă pe dos stomacul trezit cu noaptea în cap. Părea o combinaţie de stimuli care îmi înghesuiau în imaginaţie o reţetă de 12 stele Michelin, mari cât întregul steag al Europei (avant la lettre), incluzând sau, mai rău, înghesuind printre ingrediente şi „crème du fumier & excrément extrêmement fraîche”... (rog suzaţi-mi exprimarea, Doamnă Bran, profă de francă atunci la #1). Cam aşa de puţin încurajator arătau întâlnirile mele timpurii cu cavalerii aleşi reprezentanţi ai ordinului Ginkgoales-ilor... Însă cum tema textului acesta nu e dată, la modul general, de Ginkgophyta-e, nici de Ginkgoopsida-e sau de Ginkgoales-i şi Ginkgoaceae-e, ba nici măcar de vreo grupare Ginkgo, fie ea Biloba... propun să încheiem aici intro-ul. Punct.
De toată această experienţă biloba(n)tă mi-am amintit în toamna anului trecut (2013), când a trebuit să-mi reînnoiesc permisul auto expirat. Cu treaba asta şi cu multă grabă m-am nimerit prin Centrul Vechi al noii Deve, în noiembrie (14), fix la timp pentru a mai prinde pe asfalt câteva din ultimele „corcoduşe” ginkgo. Atunci mi-a venit în minte un articol (mai) vechi de ziar local, în care se spunea că arbori din aceeaşi specie pe care, la Hiroshima, americanii nu au reuşit să îi culce la pământ nici măcar cu bomba atomică, la Deva, au fost dovediţi lejer cu „drujba”. Aşa! Că doar nu se pun ei cu noi... Din teamă că ar putea fi luaţi cu duhul blândeţii şi, mai ales, cu cel al prieteniei (drujbist-)răsăritene ori, mai adecvat, cu al altor rime de actualitate locală, în faţa cărora nimic nu rezistă, m-am gândit să adun acele fructe şi să le seamăn sâmburii, cu speranţa că va răsări ceva, numai bun de salvat spre continuitate. Fiind destul de târziu ca perioadă, am găsit doar 11 bucăţi – „corcoduşe” & „oase” de-ale lor, decorticate deja.
Gingko-ul meu #1 ( 06. 02. 2014 – ∞)
Aşa a apărut Gingkuţă sau Ginkguţă – corect ortografiat şi (eventual) pronunţat (deşi la pronunţia rapidă mari diferenţe nu sunt sesizabile). [La ginkgo (G. biloba) şi ornitorinc (Ornithorhynchus anatinus) tentaţia păstrată din copilărie, poate derivată din background-ul meu cultural, ori poate doar din superficialitate, e să le spun gingko, respectiv ornitoring. De aici şi numele de „Gingkuţă/ G i n c u ţ ă”.]
Din cele 11 seminţe, plantate de îndată într-o mică jardinieră umplută cu pământ de grădină de zarzavat, din cel mai bun pe care îl aveam pe acasă, ţinute la germinat înăuntru, a rezultat doar o singură plăntuţă: Gincuţă. Rata scăzută a reuşitei se pare că e cauzată de lipsa stratificării şi/ sau expunerii la frig, fenomen care are loc în mod natural dacă seminţele sunt lăsate peste iarnă acolo unde au căzut din copac. Poate motive pentru care mi-au încolţit mai puţin de 10% din sâmburi au fost mai multe... Cine mai ştie acum?..
Oricum, acest prim exemplar de Ginkgo m-a bucurat nespus. L-am observat într-o joie... (vb. cântecului), pe 6 februarie 2014, într-o dimineaţă de după o noapte cu un vis complex şi interesant, extrem de ambiguu şi plin de echivoc, în care apăreau şi bunicul meu Augustin alături de (acolitul lui) Andronic... ambii deja demult petrecuţi din Lumea asta...
L-am botezat în fel şi chip: „Ginkgo No. 1.”: „Primus Biloba”, apoi Ginkgcuţă „Arnie Balboa”[2] = aka. „primus biloba, Sr.”... însă, când mă refeream la el, invariabil îl numeam „Gincuţă”. :) În fine, prea mult n-a rezistat. Ceva nu i-a priit. Poate apa în exces, deşi vasul în care răsărise era bine drenat. Poate căldura camerei, lumina insuficientă, etc. ...
Dar, hai.. gata cu ontogeneza lui Gincuţă... La ideea de bază a textului, toata lumea!!! - pentru că altfel iar o virăm spre bazele filogenezei şi diluăm şi topicul ăsta...
În toamna asta (2014) i-am trasat sarcini lui taică-miu să-mi adune, când merge în oraş, sâmburi şi/ sau „corcoduşe” de pe strada cu ginkgo. Aşa am reluat procesul, semănând (doar) în aer liber, cu mult mai multe seminţe decât în anul trecut. Poate de data asta mă aleg măcar cu o plăntuţă bună de plantat, care sper că va ajunge, pe undeva, la maturitate... (pt. cei care n-au auzit, se spune că prin China cel mai bătrân copac din specia asta are cca. 3.500 de ani !!!) aşa, ca să le facă în ciudă drujbiştilor mioritici... :)
Acestea fiind spuse, cu urarea:
VIVAT, CRESCAT, FLOREAT!
vă las în compania lirică a lui Goethe (Johann Wolfgang von), care a dedicat o poezie speciei:
Gingo Biloba
Dieses Baums Blatt, der von Osten Meinem Garten anvertraut, Giebt geheimen Sinn zu kosten, Wie's den Wissenden erbaut,
Ist es Ein lebendig Wesen, Das sich in sich selbst getrennt? Sind es zwei, die sich erlesen, Daß man sie als Eines kennt?
Solche Frage zu erwidern, Fand ich wohl den rechten Sinn, Fühlst du nicht an meinen Liedern, Daß ich Eins und doppelt bin? -------------------------------------------
[opis imagistic:
În primul set de imagini, în ghiveci, Ginkguţă, deja grav avariat, trăgând să ne părăsească pentru, probabil, mai ofertanta lume a Ginkgophytatelor sau, oricum, mult mai veche şi totuşi încă exotică, în comparaţie cu mica lume a satului în care am copilărit. În setul al 2-lea (tematic), tiribombele de aur brumate cu argint (de anul ăsta – 2014), alături de locul de plantare (după), de data asta outdoor (încercăm şi aşa, poate-poate...). Intercalat, în imaginea cu numele: „Goethe Ginkgo Biloba” (şi facsimilul ei), poemul lui Goethe cu care am şi încheiat calupul de text, desigur, ca de obicei, fără să-l denaturez traducându-l.]
G-dot/ 27 decembrie 2014 (în ceasul al doisprezecelea :)...)
---------------------------------
[1] O jucărie destul de populară (dimpreună cu Hopa-Mitică), construită artizanal, ce putea fi achiziţionată în perioada antedecembristă de prin bâlciuri, târguri, iarmaroace, fiind în fapt un fel de „yo-yo mioritic”.
[2] Nume datorat robusteţii deosebite pe care a avut-o iniţial.
:) Au mai rasarit puiuti? Mult succes!
Si mie-mi sunt dragi, mai ales pt ca-mi amintesc de bunica, cu care admiram 2 exemplare frumoase dintr-o curte in orasul nostru. Erau, de altfel, singurele specimene de aici si de fiecare data cand treceam prin zona, ne opream cateva momente, prinse de vraja frunzelor evantai.
Deocamdată nu am veşti, însă nu mi-am pierdut speranţa. Sper să răsară. La noi a fost o iarnă foarte grea, atipică, cu multe grade sub zero. Sper să nu-i fi afectat. Încă e destul de rece pt. perioada asta şi nu au răsărit nici nucii semănaţi... Vedem. Dacă apar, pun poze :)
Înseamnă că sunt puţin întârziaţi, dar vor ieşi. Luna aceasta şi la noi în Baia Mare a fost/este o vreme tare ciudată. Nu degeaba i se spune apriliş bolundiş.
Am inteles de la o colega care a terminat facultatea de geografie ca luna aprilie ar fi la noi cea mai vantoasa. Anul acesta a fost si foarte capricioasa, cu ninsoare, ploaie si soare in aceeasi zi. Cred ca de la aceste schimbari de vreme a aparut expresia :).
Trimite mesajÎnapoiNu poți trimite un mesaj fără conținut!Nu este permisă folosirea de cod HTML in mesaje.Mesajul nu a fost trimis din motive de securitate. Va rugam sa ne contactati prin email pe adresa office@sunphoto.roMesajul nu a fost trimis din motive de posibil spam. Va rugam sa ne contactati prin email pe adresa office@sunphoto.roMesajul nu a fost trimis din motive de posibil spam. Ati trimis prea multe mesaje in ultimul timp.A apărut o eroare în timpul trimiterii mesajului. Vă rog încercați din nou.Mesajul a fost trimis.
Si mie-mi sunt dragi, mai ales pt ca-mi amintesc de bunica, cu care admiram 2 exemplare frumoase dintr-o curte in orasul nostru. Erau, de altfel, singurele specimene de aici si de fiecare data cand treceam prin zona, ne opream cateva momente, prinse de vraja frunzelor evantai.